Există o formă de singurătate pe care nu o vede nimeni. Nu este zgomotoasă și nici dramatică. Este singurătatea omului care zâmbește la masă, care funcționează impecabil în viața de zi cu zi și care spune mereu că „este bine".
Dacă te regăsești în această poveste, primul lucru pe care vreau să ți-l spun este: te înțeleg.
Am simțit această izolare tăcută devreme în viață, iar ea a devenit busola care m-a ghidat spre psihoterapie.
Să fii cu adevărat prezent pentru cineva este cel mai valoros
lucru pe care îl poți oferi.
Am crescut cu o convingere pe care astăzi o pun în practică în fiecare sesiune: nimeni nu ar trebui să sufere în tăcere.
Adesea, emoțiile dificile precum anxietatea, singurătatea sau dorința de conexiune funcționează ca niște nisipuri mișcătoare. Instinctul îți spune să te lupți cu ele, să le împingi departe.
Dar cu cât te zbați mai tare, cu atât te trag mai adânc.
Ce s-ar întâmpla dacă nu te-ai lupta cu propriile emoții ci ai învăța să le simți? Nu te-ai scufunda. Ai pluti. Există o a treia cale: să îți conduci viața spre ce contează pentru tine, chiar și atunci când e greu.